Pentru profesorii socialişti, fie aceştia de stânga ori de dreapta, utilitatea şi valoarea absolută a disciplinelor umaniste nu pot fi atinse şi recunoscute fără o prealabilă emancipare a acestor discipline de contactul cu realităţile sferei corupte, viciate şi impure a economicului. În concepţia acestor profesori, dacă umanioarele au rolul de a-i deprinde pe studenţi să gândească critic, de a le stimula capacitatea empatică, de a le înfrâna egoismul şi cinismul lor natural şi a contribui, astfel, la dezvoltarea şi consolidarea democraţiei, ele nu sunt capabile să-şi îndeplinească acest rol decât independent şi separat de cerinţele acţiunii economice.

Atentând la însăşi integritatea educaţiei umaniste, acţiunea economică este cu atât mai nocivă cu cât aceasta devine mai liberă, mai personală şi mai răspândită. Astfel, menţinerea învăţământului umanist depinde pentru profesorii socialişti nu doar de finanţarea acestuia de la bugetul de stat, ci şi de reglementarea cât mai severă a acestor acţiuni din sfera economicului, care îl corup şi destabilizează. Etatismul reprezintă pentru ei o garanţie a umanismului.

Expresie a impulsurilor primare ale omului, acţiunea economică este condamnată în optica socialistă să poarte în sânul său zestrea lacunelor, slăbiciunilor şi viciilor naturii din care ea provine şi din care se alimentează. În aceste condiţii, succesul educaţiei umaniste va fi măsurat în funcţie de gradul în care şcoala reuşeşte să stârpească nevoia naturală de acţiune economică din viaţa celor tineri. Dispreţul faţă de natură al socialiştilor este dublat, într-adevăr, de dorinţa lor de a o remodela după planuri ideale. În opinia acestora, o şcoală umanistă devine cu atât mai prestigioasă şi mai demnă de respect cu cât reuşeşte să fixeze şi să stimuleze mai adânc în sufletul celor tineri nevoia reactivă a acestora de a se instala şi a gândi în zona inutilă a vieţii, zona ideală, elitistă, exclusivistă şi necondiţionată, în care aceştia ajung să urmărească în mod absolut, cu orice preţ şi dincolo de orice „meschine”, conştiente şi raţionale motive individuale, angajamentul personal în profesii şi poziţii ierarhice, cu atât mai râvnite cu cât acestea sunt considerate mai înalte, mai distante şi mai ferite de contactul cu sfera ruşinoasă a economicului.

Această concepţie a socialiştilor despre educaţia umanistă se face responsabilă însă de generarea şi proliferarea unor adânci şi ireparabile suferinţe în rândul a numeroase generaţii de tineri, care, în numele idealurilor şi rigorilor romantice de stânga ori de dreapta, au fost condamnaţi să se zbată în ceea ce A. Adler numea „nutzlosen Seite des Lebens” (partea inutilă a vieţii) ori în acel „existentielles Vakuum” (vacuum-ul existenţial) despre care citim în lucrările lui V. Frankl. Este vorba de moduri existenţiale caracterizate prin: 1) poziţionarea provizorie faţă de propria existenţă, poziţionare prin care aceştia devin victimele unei nevoi necontrolabile faţă de plăcere şi ale unei anestezii crescânde a propriilor simţuri; 2) dezvoltarea unei atitudini fataliste faţă de viaţă, atitudine care le inhibă orice dispoziţie pentru activitatea economică, descurajându-i de la a-şi asuma responsabilitatea personală faţă de aceasta; 3) o „gândire” colectivistă ce-i predispune la îndoctrinare, gândire care-i afectează pe toţi cei căzuţi în capcana hedonismului şi a fatalismului, prin care ei dau curs unei nevoi nevrotice de a se dizolva în masă şi de a renunţa astfel la libertatea şi responsabilitatea personală; 4) fanatism, atitudinea egoistă a celor lipsiţi de empatie, care ignorând prezenţa şi personalitatea celorlalţi, sunt gata să utilizeze în mod cinic orice mijloace pentru a-şi atinge propriile scopuri. Fie că vorbim, aşadar, de „nutzlosen Seite des Lebens” ori de „existentielles Vakuum”, vorbim de moduri existenţiale determinate ideologic, care au apărut şi s-au dezvoltat pe fondul instalării şi proliferării la nivelul mentalităţii colective a unei tendinţe de boicotare a economicului, tendinţă ce implică renunţarea la libertatea şi responsabilitatea personale necesare în acesta.

În absenţa contactului cu sfera economicului, educaţia umanistă joacă un rol distructiv, compromiţând şi destructurând subteran cultura democratică a unei societăţi. Într-adevăr, rupte de activităţile economicului, disciplinele umaniste nu doar că nu reuşesc să stimuleze gândirea critică şi capacitatea empatică a celor tineri, dar ele se fac responsabile de o intensificare a egoismului şi cinismului social al acestora. Aşa cum gândirea critică nu se poate dobândi în afara acţiunii individuale, independente, responsabile, încărcate de miză, tot aşa lipsa de empatie, cinismul şi egoismul celor tineri nu sunt trăsături de personalitate dobândite pe fondul activităţilor ce urmăresc profitul şi creşterea economică, ci simptome ale blocajului existenţial şi ale incapacităţii de acţiune economică a acestora. Nu expansiunea sferei economice capitaliste a acţiunilor ce urmăresc profitul este responsabilă de proliferarea conflictului social, a rivalităţii personale, a cinismului generalizat şi a lipsei de empatie, ci în primul rând dispreţuirea şi îngustarea programatică a acesteia.

Sfera economică a pieţei libere capitaliste, departe de a fi mediul ostil şi sălbatic, dominat de individualismul atomizat sau o sferă a antagonismelor sociale supuse legii biologice a supravieţuirii celui mai puternic, reprezintă un spaţiu cultural complex, productiv, bazat pe interacţiune socială, o sferă a competiţiei pentru cooperare (David Boaz). Cooperarea socială reprezintă fenomenul social fundamental al economiei de piaţă, fenomen în absenţa căruia profitul şi prosperitatea, dacă apar întâmplător, devin incapabile să se menţină. Nu degeaba principalele instituţii sociale necesare funcţionării şi dezvoltării capitalismului, de la dreptul de proprietate, trecând prin numeroasele forme ale infrastructurii de comunicare, până la statul minimal şi de drept au rolul direct de a institui, a proteja şi a garanta fenomenul cooperării sociale. Dacă piaţa liberă se fondează pe cooperare, cooperarea la rândul ei este bazată pe acţiunea liberă a individului şi pe urmărirea de către acesta a interesului său privat. Astfel, interesul personal conştient ori acţiunea economică liberă şi raţională, departe de a fi contrare cooperării sociale, oferă acesteia un caracter voluntar, complex şi dinamic, făcând din ea forţa de căpătâi a coeziunii sociale. Reamintind aici ideea strălucită a lui David Boaz, vom spune că, dacă piaţa capitalistă funcţionează ca un mediu concurenţial, funcţionează astfel doar în măsura în care agenţii economici, canalizându-şi interesele private în direcţii benefice din punct de vedere social, concurează între ei pentru a-şi câştiga clienţii în vederea unei cooperări sociale mai bune cu aceştia.

În absenţa pieţei libere capitaliste impersonale, nu există concurenţă, ci numai rivalitate şi conflict personal. Diferenţa dintre concurenţa impersonală capitalistă şi rivalitatea personală non-capitalistă constă în faptul că dacă cea dintâi presupune cunoaşterea din ce în ce mai adecvată a intereselor celorlalţi şi servirea cât mai eficientă a lor în vederea câştigului personal, ultima, concentrându-se pe interesul strict al depăşirii rivalilor nu doar că nu are caracter social, dar dăunează din plin acestuia. Nu ar trebui să fie un secret pentru nimeni că, în sfera economică a pieţei libere, succesul individual se bazează în primul rând pe valorificarea personală a deschiderii către semeni, pe intuiţia, ştiinţa şi acţiunea socială legate de aceştia, în fond pe abilităţile şi resursele sociale ale agentului economic concret. Piaţa liberă şi acţiunile economice ce-şi găsesc loc în cadrul acesteia reprezintă, într-adevăr, condiţiile istorice fundamentale ale apariţiei, dezvoltării şi menţinerii – conştiente ori ba – trăsăturilor sociale ale omului.

Neangajarea studiilor filosofice, a umanioarelor în general, în serviciul activităţilor economice ale pieţei libere ori menţinerea acestor studii în afara legăturii lor cu cerinţele de care răspund aceste activităţi au devenit responsabile însă nu doar de coruperea şi decăderea socio-psiho-morală a elevilor ori studenţilor ce le urmează, ci şi de scăderea dramatică a utilităţii şi a valorii serviciilor pe care le oferă. Ignorând atât posibilitatea de a fonda aceste studii în cadrul sferei practice a acţiunii raţionale, dar mai ales pierzând din vedere cauza reală care a împins în criză şcolile în care sunt angajaţi, profesorii socialişti au găsit de cuviinţă că pot creşte valoarea de piaţă a umanioarelor prin identificarea utilităţii sociale a acestora fie în jurul rolului pe care ele îl joacă în educaţia morală a adulţilor, fie – cu trimitere specială la filosofie – în jurul caracterului „teoretic, explicativ, speculativ şi integrator” al acestora.

Slujind educaţiei morale pure a adulţilor, filosofia ar trebui, bunăoară, să funcţioneze în calitate de disciplină axată pe studiul asupra valorilor, tot aşa cum, servind construcţiilor teologice ori cercetării ştiinţifice, ea ar trebui să funcţioneze în paralel, cum spuneam, ca suport general, teoretic, explicativ, speculativ şi integrator pentru ştiinţă şi teologie. Fără a mai insista asupra faptului că rolul jucat de filosofie în educaţia morală a adulţilor nu este realizabil decât în măsura în care aceasta, servind acţiunii, răspunde cerinţelor sferei economice, să încercăm să înţelegem dacă utilitatea filosofiei poate fi dedusă cumva, aşa cum ne spun socialiştii, dintr-o altă zonă decât aceea a acţiunii raţionale economice şi anume din serviciile teoretice, explicative, speculative şi integratoare pe care filosofia le-ar aduce ştiinţei şi teologiei.

Înainte de a trece la analiza acestei soluţii oferite de socialişti ca răspuns la problema crizei utilităţii şi valorii publice a filosofiei, mărturisim din start că avem îndoieli cu privire la condiţiile şi la modul în care această soluţie a fost gândită şi formulată. Îndoielile noastre vin din constatarea tipului de nomenclatură conceptuală utilizat în elaborarea acestei soluţii, o nomenclatură revolută ce datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care se lasă stăpânită de o sumă de prejudecăţi ideologice de factură romantică privitoare la natura filosofiei, prejudecăţi nedepăşite nici până astăzi. Potrivit acestora, filosofia ar fi un domeniu teoretic care, prin caracterul său general, metafizic şi speculativ, deşi se combină cu arta şi morala, fiinţează şi evoluează separat de ştiinţă. Astfel, dacă filosofia ar fi un domeniu teoretic subiectiv şi creator, ştiinţa ar fi, în schimb, unul obiectiv şi descriptiv. Prima s-ar ocupa de investigarea valorilor, ultima, de investigarea faptelor. În ciuda acestei separaţii teritoriale, prin care se recunoaşte, de fapt, o concurenţă reciprocă între cele două domenii teoretice, ştiinţa şi filosofia şi-ar găsi, ne spun socialiştii, totuşi, câteva căi de comunicare reciprocă, devenite posibile pe fondul corelaţiei şi comunicării dialectice dintre subiectivitatea şi obiectivitatea, respectiv creativitatea şi descriptibilitatea ce le caracterizează pe cele două, comunicare facilitată de recunoaşterea în cele din urmă a unei unităţi, ba chiar a unei subtile identităţi între fapte şi norme/ valori.

Contrar sensului acestui nomenclator desuet, filosofia nu este nicidecum un domeniu, şi cu atât mai puţin unul teoretic. Cum am mai scris şi cu alte ocazii, filosofia este o activitate de cunoaştere. Şi chiar dacă această activitate de cunoaştere recurge în mod necesar la domeniile teoretice pentru a funcţiona, ea nu se confundă nicidecum cu acestea. De altfel, distincţia dintre filosofie şi aceste domenii se stabileşte pornind de la constatarea că dacă în timp ce activitatea filosofică se întreprinde prin facultatea contemplativă a conştiinţei, domeniile teoretice sunt legate şi produse de facultatea producătoare a intelectului. Apoi observaţia faptului că dacă filosofia are un caracter informal, ultimele sunt cu deosebire formale. În sfârşit, constatarea că dacă domeniile teoretice sunt, aşa cum spuneam, necesare activităţii filosofice, ele nu sunt nicidecum suficiente acesteia: filosofia ca activitate de cunoaştere se desfăşoară atât în domeniile teoretice ale metafizicii, teologiei şi ştiinţei, dar în egală măsură şi în cadrele artistice ale artei, ori în acelea practice ale moralei.

Într-adevăr, în timp ce domeniile teoretice ale metafizicii, ale teologiei ori ale ştiinţei sunt produse ale facultăţii intelectului, facultate producătoare ce are rolul de a organiza şi sistematiza conceptual şi formal conţinuturile de cunoaştere, filosofia, operată prin facultatea conştiinţei, are rolul de a oferi acestui intelect organizator, precum şi domeniilor pe care acesta le construieşte, conţinuturile de cunoaştere cu care el operează şi de care aceste domenii au nevoie pentru a exista. Parafrazându-l pe Kant, vom spune şi noi că, fără existenţa legăturii naturale între intelect şi conştiinţă, conceptele şi principiile logice de funcţionare ale intelectului, odată lipsite de conţinuturile de cunoaştere ale conştiinţei vor fi goale, tot aşa cum conţinuturile de cunoaştere ale conştiinţei fără conceptele şi principiile intelectului vor fi oarbe.

Analizând natura acestei legături existente între intelect şi conştiinţă, putem înţelege acum în ce constă, de fapt, adevărata relaţie dintre ştiinţă şi filosofie: produse ale intelectului, ştiinţele nu sunt activităţi de cunoaştere, ci cadre disciplinare ale acestei cunoaşteri, precum şi domenii intelectuale de organizare a conţinuturilor acesteia. Filosofia, activitate personală, desfăşurată prin conştiinţă, devine, în această optică, unica activitate de cunoaştere a omului, în timp ce ştiinţele, folosindu-se de intelect, funcţionează ca singurele forme riguroase de disciplinare, organizare şi condiţionare impersonală ale acesteia. Totuşi, dacă ştiinţele depind întotdeauna de filosofie în ceea ce priveşte evoluţia şi progresul veracităţii lor, filosofia, în ciuda faptului că rămâne în general mereu condiţionată cadrelor teoretice ale intelectului, nu este silită să întreţină o legătură necesară cu specia particulară a acestora, aparţinătoare ştiinţei. În lumina acestei înţelegeri ne devine clar că dacă filosofia a fost, este şi va fi mereu necesară ştiinţelor, ştiinţele nu au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată necesare filosofiei. Plecând de aici şi revenind la problema noastră, vom spune că relaţia dintre filosofie şi ştiinţe nu este, aşa cum susţin profesorii de orientare socialistă, o relaţie adiţională între două domenii teoretice obiectuale, ci, din contră, o relaţie funcţională între două specii aparte de realităţi, pe de o parte, o activitate de cunoaştere cu caracter personal, dependentă de conştiinţa, libertatea şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi, activitate pe care nu o putem suplini ori transfera de la unii la alţii, şi, pe de altă parte, acele ansambluri conceptuale, sistematice cu caracter formal şi impersonal dependente de intelect prin care este organizată şi condiţionată această cunoaştere personală, ansambluri care, pe lângă faptul că pot fi transmise în relaţiile dintre noi, pot fi şi valorificate prin intermediul lor.

Aprofundând relaţia dintre ştiinţe şi filosofie, vom descoperi de ce utilitatea şi valoarea filosofiei, atâta vreme cât aceste ştiinţe depind funcţional de ea, nu pot fi deduse din legătura pe care filosofia o întreţine cu acestea. De ce? Întâi, pentru că ştiinţele nu au nici o valoare prin ele însele. Apoi, pentru că valoarea, pentru a-l cita pe Carl Menger, asemeni caracterului economic al bunurilor, nu reprezintă o însuşire intrinsecă a lucrurilor, ori o calitate existentă în sine, ci rezultatul referenţial al relaţiei dintre cerinţele oamenilor şi cantităţile disponibile ale bunurilor ce satisfac nevoile acestor oameni. Dacă acceptăm asta, vom înţelege şi faptul că filosofia, asemeni ştiinţelor dependente de ea, capătă valoare doar în condiţia sa de bun şi, mai ales, în aceea de bun cu caracter economic. În ce condiţii devin ştiinţele şi filosofia bunuri, dar mai ales cum dobândesc acestea caracter de bunuri economice, vom vedea însă în numărul următor.